Sfintit cu roua suferintii - Agathodaimon

Cînd lumea se preschimbă-ntr-o umedă-nchisoare

În care-n van speranța, biet liliac se zbate

Lovindu-se de ziduri, cu-aripi șovăutoare

Și dînd mereu cu capu'-n tavanele surpate

Deodată, mînioase, prind clopote să sară

Și catre cer urlă-ngrozitoare

Lungi și nesfîrșite convoaie mortuare

Încet și fără muzici prin suflet trec mereu…

M-ați sfințit cu roua suferinții

Și mi-ați pus venin în sînge

Iar speranța-nvinsă plînge

Ca sufletul meu

Și mută-i gura-dulce a altor vremi

Cînd timpul crește-n urma mea

Iar eu mă-ntunec!

E-o oră grea și mare

Aripile-mi negre în ceruri se-ntind

Astfel lumea amuțește la-ntunecări solare

Astfel marea amuțește vulcane cînd s-aprind…

Cînd prin a vieții visuri oștiri de nori apar

A morții umbră slabă cu coasă și topor

Tăceți cum tac în spaimă, creștinii din popor

Cînd evul asfințește și dumnezeii mor!

Se mistuie-n moarte și durere

Văpaia care-n mine a strălucit

Ciudată întristare ce crește ca și marea

Pe-un țărm stîncos, pustiu…

Peste flăcări, peste fumuri, pe cadavre descărnate

Pe cîmpii deșerte, pe altare profanate

Vino, s-așezi pe ele tronul tău de oseminte

Înalță-te în culmea fumegîndelor morminte!

Căci eu nu mă las înrobit de tine, creștinule!

Quand le monde se transforme en une prison humide

Dans quel vain espoir, la pauvre chauve-souris se débat

Frapper les murs avec des ailes battantes

Et toujours en hochant la tête aux plafonds effondrés

Soudain, avec colère, ils sonnent les cloches

Et vers le ciel ça crie terriblement

Longs et interminables convois mortuaires

Lentement et sans musique, je parcours toujours l'âme…

Tu m'as sanctifié avec la rosée de la souffrance

Et tu as mis du venin dans mon sang

Et l'espoir vaincu pleure

Comme mon âme

Et bouge la douce bouche d'autrefois

Quand le temps grandit derrière moi

Et je deviens sombre !

C'est une heure dure et grande

Mes ailes noires s'étendent dans le ciel

Ainsi le monde est réduit au silence dans l'obscurité

Ainsi la mer fait taire les volcans quand ils s'enflamment...

Quand à travers les rêves des armées de nuages ​​apparaissent

La faible ombre de la mort avec une faux et une hache

Tais-toi car les chrétiens se taisent dans la peur

Quand l'âge passe et que les dieux meurent !

Il brûle à mort et à la douleur

La flamme qui brillait en moi

Tristesse étrange qui grandit comme la mer

Sur un rivage rocailleux et désert…

Au-dessus des flammes, au-dessus de la fumée, au-dessus des cadavres émaciés

Sur des plaines désertes, sur des autels profanés

Viens, assieds-toi sur ton trône d'os

Montez au sommet des tombes fumantes !

Car je ne me laisse pas asservir par toi, Christian !